Interviu: Mitropolitul Strumiţei Naum pentru ziarul „Dnevnik”
Ce ar trebui să ştie omul contemporan despre viaţa duhovnicească?
Viaţa duhovnicească este bucurie de nedescris, garanţia plinătăţii pentru fiecare dorinţă a noastră de iubire, libertate, relaţie personală, cunoaştere şi veşnicie. Viaţa duhovnicească este ultima speranţă, mângâiere şi medicament pentru omul contemporan – pierdut, gol, chinuit şi înspăimântat de eşecurile permanente, de patimi, de păcat, de boală, de demonul care îl urmăreşte şi de moarte. Fiecare nefericire reiese dintr-o viaţă neduhovnicească sau dintr-o viaţă duhovnicească dusă greşit. Toţi avem nevoie de viaţă duhovnicească şi de îndrumare duhovnicească. Învăţătorul duhovnicesc este omul purtător şi martor al energiei Sfântului Duh.
Din păcate foarte puţin cunoaştem moştenirea noastră duhovnicească. De acest lucru suntem vinovaţi toţi câte puţin, însă răspunderea personală este cea mai mare. Trăim pe vulcan sub picioarele noastre, dar căutăm lumina şi căldura în focare îndepărtate şi îndoielnice. Normal, sincer şi cinstit este ca mai întâi să se respecte, cunoască şi verifice tradiţia duhovnicească proprie şi după aceea şi tradiţiile duhovniceşti străine, dacă există trebuinţă de acest lucru.
Secolul douăzeci şi unu este secolul comunicaţiilor rapide şi al informaţiilor uşor accesibile; secolul mijloacelor de informare tipărite şi electronice. Totalitatea experienţei în viaţa duhovnicească ortodoxă este scrisă de sfinţii părinţi asceţi. Astăzi, într-un volum mare ea este accesibilă în formă tipărită şi în formă electronică şi în limba macedoneană. Deajuns este să avem conectare pe internet în casa noastră. Chiar şi cu părintele duhovnicesc putem să ne sfătuim cu ajutorul telefonului mobil sau internetului. Experienţa citită şi auzită întotdeauna poate să se verifice în practică, prin experienţă personală.
Ceea ce aş dori în mod special să accentuez, verificat îndeajuns şi prin experienţa personală, este existenţa ordinei minunate şi a armoniei în viaţa şi nevoinţa duhovnicească ortodoxă. După părinţii asceţi există trei nivele (sau trepte) ale creşterii duhovniceşti legate de starea inimii ca centru duhovnicesc al omului: ”curăţirea inimii de patimi”, „iluminarea minţii” şi „îndumnezeirea persoanei”. La aceste trei trepte, în mod armonios se leagă viaţa duhovnicească în totalitate. Rânduiala armonioasă clar aşezată, verificată şi mărturisită nu suportă improvizaţie. Dacă nu ducem o viaţă duhovnicească în conformitate cu Tradiţia sfinţilor părinţi, adică dacă improvizăm în loc să parcurgem în mod corect drumul de la curăţirea inimii de patimi până la dobândirea darului rugăciunii inimii şi iluminare, atunci trebuie să fim siguri că mare parte din ceea ce ni se întâmplă, despre care noi credem că este trăire duhovnicească, în esenţă cade în categoria „firesc”.
La ce vă gândiţi când menţionaţi ordine şi armonie în viaţa duhovnicească?
Precum am menţionat, recunoscute sunt trei nivele în creşterea duhovniceasă a personalităţii fiecărui om: curăţire, iluminare şi îndumnezeire. Fiecărui nivel al creşterii duhovniceşti specificat mai înainte îi corespunde un fel stabilit al rugăciunii şi al procesului interior de iluminare. După aceea, la fiecare nivel se derulează o relaţie duhovnicească stabilită, specifică şi diferită pentru fiecare treaptă, a fiului duhovnicesc cu părintele duhovnic. În funcţie de nivelul duhovnicesc la care se află omul, în mod diferit şi cu forţă diferită el Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Există trei trepte ale cunoaşterii de Dumnezeu, etc... Nimic din cele specificate nu se pot sări sau scăpa din vedere. Toate sunt legate între ele în mod armonios şi desăvârşit.
Ne veţi explica ceva mai mult despre felurile rugăciunii?
Mai întâi să vedem ce fel de rugăciune corespunde fiecărui nivel. După felul rugăciunii pe care o are, fiecare om poate să-şi determine treapta sau nivelul creşterii duhovniceşti la care se află. La primul nivel, adică în nevoinţa de curăţare a inimii de patimi şi de urmările păcatului, la care se află cei mai mulţi dintre creştini, caracteristică este rugăciunea rostită cu gura sau cu mintea, pe care nevoitorul trebuie mereu să se trudească să o rostească cu buzele, şoptit sau în sine. După aceea, mintea cu smerenie şi plâns, se adună în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)”, iar ca schimbare în minte, este vizibilă curăţirea şi iluminarea energiei sale.
La cel de-al doilea nivel, numit iluminarea minţii, nivel la care se află foarte puţină lume, cel mai adesea monahi, caracteristică este rugăciunea minţii şi a inimii, pe care nevoitorul cu ajutorul cuvântului interior o rosteşte neauzit în inima sa. În acelaşi timp, mintea cu smerenie şi cu plâns, adunată în inimă, se concentrează la cuvintele rugăciunii şi omul nu ştie nimic altceva în afară de Dumnezeu înăuntrul său. La acest nivel este de observat deschiderea inimii şi curăţirea şi iluminarea esenţei minţii, care se află în ea(în inimă), precum şi corespunzătoarea transfigurare a trupului.
La cel de-al treilea nivel din creşterea duhovnicească, care se numeşte îndumnezeire şi a sufletului şi a trupului unei persoane, caracteristică este rugăciunea minţii şi a inimii neîncetată – stare pe care o atinge unul în fiecare generaţie. În starea harică a rugăciunii minţii şi a inimii neîncetate, când vrea Dumnezeu, se întâmplă ceva , ce în literatura ascetică este denumit de către părinţi „extaz” sau „răpirea minţii” şi „vedere a luminii dumnezeieşti necreate”. Atunci, ascetul cu simţurile sale trupeşti transfigurate poate să vadă ceea ce pentru ochiul omului obişnuit este ascuns, se umple cu lumină dumnezeiască, iubire şi bucurie şi i se descoperă tainele veacului de acum şi al celui viitor. Sfinţii părinţi spun că Dumnezeu nu îi lasă pe Sfinţii Săi continuu în această stare pentru ca ei să poată, cu experienţa şi cunoaşterea lor să slujească Bisericii. Atingerea celui de-al treilea nivel se presupune că este cea mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.
Această rânduială este valabilă şi pentru clerici cu ocazia alegerii lor?
Conform tradiţiei bisericeşti, atribuirea cinurilor preoţeşti trebuie să corespundă celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti. Există trei trepte în cinul preoţesc: de diacon, de prezbiter, de episcop. Aceste trei trepte corespund celor trei trepte ale creşterii duhovniceşti: „curăţirea inimii” (practica), „iluminarea minţii” (teoria) şi „îndumnezeirea” (teologia). Cel care este la treapta curăţirii de patimi şi o parcurge în mod corect sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, poate să dobândească cinul de diacon. Cel care a atins treapta iluminării minţii poate să fie hirotonit prezbiter. Cel care a atins treapta îndumnezeirii poate să fie Episcop.
De unde reies atunci multele probleme ale Bisericii Ortodoxe, în pofida unei astfel de rânduieli şi armonii care, precum spuneţi, dominează în viaţa ei duhovnicească?
Chiar din necunoaşterea şi nerespecterea rânduielii şi armoniei care domnesc în viaţa duhovnicească. Această neştiinţă, nerespectare şi relativizare a rânduielilor duhovniceşti, mai ales cu ocazia hirotonirii în cele trei cinuri preoţeşti – de diacon, de prezbiter şi de episcop, cauzează urmări negative serioase în viaţa bisericescă şi mai larg. Astfel, des se întâmplă ca cineva care nu este iluminat să devină prezbiter sau episcop, să devină părinte duhovnicesc şi să călăuzească poporul. Atunci se îndeplinesc cele spuse în Evanghelie: orbul călăuzeşte orbii . Şi nu există nici un fel de progres în viaţa Bisericii. Dacă cineva nu a atins iluminarea, însuşi, cum atunci le va explica celorlalţi cum să parcurgă drumul curăţirii de patimile sale şi cum să vină aproape de iluminare ? Dacă inima este închisă pentru rugăciunea minţii şi a inimii, acest lucru este semn că este închisă de o anumită patimă. Când inima se eliberează - într-o măsură însemnată - de patimi atunci aceasta se deschide pentru minte şi omul dobândeşte darul rugăciunii minţii şi a inimii. Când mintea în rugăciune stă în inimă aceasta se transfigurează de către harul dumnezeiesc al sfântului Botez, prezent acolo, şi în acest fel se iluminează. Dacă nu satisfacem patima, aceasta slăbeşte şi se stinge. Când satisfacem patima, aceasta se măreşte şi ne îmbată. Dacă omului bolnav de iubirea de slavă deşartă îi dăm o oarecare autoritate doar îl îmbolnăvim şi mai mult.
Nu există nimeni care să fie potrivit cu cele spuse mai sus?
Sunt dator să transmit ceea ce spun sfinţii părinţi, însă nu ca să jignesc sau să judec pe cineva – de aceea, înainte de toate singur mă osândesc – ci să se lumineze întunericul neştiinţei. Când omul ştie că nu este vrednic de cinul pe care îl poartă şi că nu este vrednic de puterea pe care a dobândit-o în Biserică, atunci el mai smerit va gândi despre sine şi nu va respinge, cu comportarea sa deşartă şi egoistă, oamenii din Biserică. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi din Biserică. Dacă am şti că fără rugăciunea minţii şi a inimii nu avem şi minte iluminată nu am fi îndrăznit aşa de uşor să aducem învinuiri publice despre problemele Bisericii sau nechemaţi, fără să ceară de la noi funcţia şi rolul nostru în Biserică, să preluăm anumite acţiuni care după aceea doar înrăutăţesc situaţia şi aşa destul de complicată. Ce fel de răspuns vom da după aceea în faţa Lui Dumnezeu despre această uşurinţă în gândire şi paguba făcută? Oare sfinţii părinţi degeaba au vieţuit în mănăstiri şi în pustii ani îndelungaţi pănă să se cureţe de patimile lor şi pănă să-şi ilumineze mintea lor, şi după aceea, la chemarea Bisericii s-au întors în lume ca să le ajute semenilor lor? De aceea ei sunt sfinţi iar noi nu! Astăzi, noi năzuim către o duhovnicie – instant. Cu câteva cărţi citite sau cu trei – patru ani petrecuţi în mănăstire, sau în şcoala teologică, gândim despre noi că suntem ceva mare, că ştim foarte multe şi că suntem chemaţi să facem ceva în Biserică. Nu! Singurul lucru pentru care suntem toţi chemaţi, fără excepţie, este pocăinţa, cu alte cuvinte o schimbare a minţii, adică să ne curăţim de patimile noastre(iubirea de sine, iubirea de argint şi cea mai mare – iubirea de slavă deşartă) şi să dobândim darul rugăciunii minţii şi a inimii şi iluminarea. Dacă dobândim acest dar dumnezeiesc, restul este uşor.
Care este adevăratul motiv al prelungirii conflictului dintre BOM şi BOS, ai cărui martori suntem în ultimii ani?
Conflictul extern şi public între Episcopii celor două sau chiar mai multe Biserici, mai ales când motivele nu sunt întrebări esenţial-canonice şi dogmatice, este urmarea neiluminării, adică patima de către care, mai mult sau mai puţin, sunt înrobiţi interior. Aceea patimă este întotdeauna iubirea de slavă deşartă – dorinţa de putere şi slavă. Dacă scoatem unul câte unul toate bandajele cu care este mascată problema, chiar dacă ar fi ele colorate canonic sau liturgic sau legate de etnofilie sau politic, la final vom ajunge la esenţa sa care este iubirea de slavă deşartă a persoanelor concrete. Patima pentru puterea şi slava lumească este nedespărţită de neiluminare precum şi de demonul legat de ea.
În ceea ce priveşte evenimentul între BOM şi BOS, le este tuturor clar faptul că, totuşi, Episcopii BOM nu sunt cei care atentează la teritorii statale străine şi la popor străin, ci, după puterile duhovniceşti proprii, se îngrijesc de credincioşii săi. Poate, fiecare dintre noi separat, ca om, are slăbiciunile sale, însă noi nu facem mişcări politice greşite cu astfel de urmări distructive precum unii Episcopi sârbi – care cu îndărătnicie îşi însuşesc poporul macedonean şi îl neagă în dauna unităţii bisericeşti şi în dauna mărturisirii generale a Lui Dumnezeu – Omul Hristos în lume. Chiar poate să se spună că din punct de vedere administrativ am renunţat la anumite părţi din poporul nostru care acum se află pe teritoriile statelor vecine şi sub jurisdicţia Bisericilor locale de acolo, doar pentru pace în Biserică. Din acelaşi motiv mereu respingem cererile de a ajuta la formarea organizaţiei bisericeşti pe un teritoriu sub jurisdicţia BOS (R. Muntenegru).
Există vre-o încălcare a canoanelor în acest caz ?
Aceiaşi Episcopi(câţiva) influenţi ai BOS unilateral au întrerupt dialogul cu noi nu din cauza neînţelegerii în jurul canoanelor ci din cauza neacceptării numelui - Biserica Ortodoxă Macedoneană. Toate problemele esenţiale liturghice şi canonice au fost în acord cu ultimul document de lucru al celor două comisii pentru dialog, în afară de întrebarea pentru nume. Poate cineva din comisia sârbă pentru dialog să-mi indice în jurul cărei întrebări canonice nu ne-am pus de acord? Normal, nu există aşa ceva în afară de problema numelui. De aceea şi acesta a fost al cincilea document de lucru la rând, însă primul care a fost semnat. Problema lor cu numele Bisericii noastre indică imediat natura pur politică a acestei dispute. Invocarea unei anumite încălcări a canoanelor Bisericii în contextul conflictului bisericesc şi politic reciproc este o intenţie rea obişnuită în lupta psihologică de dobândire de oameni credincioşi (însă neînvăţaţi) de partea lor.
Dialogul trebuie să continue de acolo de unde este oprit cu scopul de a găsi o modalitate de a depăşi imediat neînţelegerea dintre noi, şi nu să ne întoarcem la ceea ce a trecut. Când ne-am aşezat deja la masa de dialog şi ne-am pus de acord în jurul problemelor principale, mare este paguba de a ne întoarce de unde am plecat. Şi nu doar aceasta, însă noi avem şi datoria morală, întărită şi cu semnături episcopale, să găsim soluţia pe care o va accepta şi Soborul BOS şi Sinodul BOM. Suntem aproape de acest lucru. Aventura ce se întâmplă între timp nu ar trebui să fie un obstacol, pentru oamenii serioşi, în a continua.
Dacă încă există astfel de oameni care vor să ne întoarcă, care susţin că o oarecare nerespectare a canoanelor este problema, îi vom întreba care este mai mare ratare a regulilor bisericeşti: trecerea de la deja recunoscuta autonomie în 1959 la autocefalie în 1967 (conform cu trebuinţele pastorale ale Bisericii noastre locale, conform pravilei Sfinţilor Apostoli-34. şi conform cu continuitatea istorică bisericească) fără aprobarea politică a autorităţii centrului bisericesc administrativ – ceea ce am făcut noi; sau abordarea greşită din punct de vedere pastoral – lucrul pe care îl fac ei? Chiar şi întregul adevăr să fie de partea lor, cum îl vor transmite şi preda poporului macedonean, nerespectându-i numele şi indentitatea şi încălcând continuu demnităţile şi cele mai de bază drepturi ale omului? Respectarea necondiţionata a unui anumit nume şi a unei identităţi este un principiu de bază pastoral bisericesc şi o condiţie prealabilă pentru comunicaţie! „Amin-ul” liturghic al poporului credincios, care în acest caz a fost şi va fi susţinerea noastră şi nu a lor, este principalul corectiv teologic al tuturor eşecurilor păstoreşti, şi contemporane şi viitoare.
Există soluţie bisericească a problemei?
Autonomia recunoscută în anul 1959 din partea BOS însemna că BOM are Sinodul său, Întâi-Stătătorul său şi dreptul la alegere liberă a Episcopilor săi, precum şi regulamentul său şi autoritate judiciară bisericească superioară proprie. De aceea trecerea administrativă de la autonomia recunoscută deja la autocefalie, totuşi, nu este un motiv teologic şi bisericesc suficient pentru întreruperea unilaterală a comuniunii liturghice. Mai ales nu în perioada prigoanei subtile a Bisericii în care trăim. Nici Biserica sârbă nu pierde nimic din plinătatea sa cu acest lucru, şi nici Bisericii noastre i se va adăuga ceva. Întreruperea slujirii împreună în acest caz este preluarea măsurii liturghice împotriva unui act pur administrativ. Aceasta este o reacţie bisericească necorespunzătoare şi neîndreptăţită teologic. Aceasta este un cin politic şi nu pastoral. Arhiepiscopul BOM niciodată nu a încetat să-l pomenească la Sfânta Liturghie pe Patriarhul BOS şi pe ceilalţi Patriarhi şi nici nu am încetat vreodată să căutăm unitatea liturgică cu ei. De aceea, împreună, ca Episcopi, trebuie cât mai repede să ne depăşim pe noi înşine (să ne pocăim) şi prin iertare şi împăcare reciprocă să restabilim şi unitatea liturghică vizibilă, adică slujirea împreună a Episcopilor BOM cu Episcopii BOS la Sfânta Liturghie, chiar şi fără să soluţionăm înainte toate problemele reciproce deschise spre bucuria întregii Biserici, cereşti şi pământeşti. Primii creştini îşi rezolvau toate problemele lor în interiorul unei comuniuni în rugăciune, adunaţi la Sfânta Liturghie. Şi probleme mult mai complicate în istoria Bisericii, chiar şi astfel de probleme care au afectat dogmele, au fost depăşite prin menţinerea şi neîntreruperea slujirii împreună. Un exemplu răsunător, din afara organizării bisericeşti, este comunicaţia R. Macedonia cu R. Grecia: chiar dacă între ele există încă problema numelui, totuşi nu au întrerupt relaţiile reciproce esenţiale la toate nivelurile; de la cele economice până la cele politice. Ce este şi mai de mirare, cele două state, în principiu, sunt inclinate neprietenos una spre cealaltă. Noi, totuşi, care ca Biserici suntem în esenţă una şi care trebuia să fim exemplul unităţii, am devenit piatră de poticnire între popoare. Însă avem şi exemplu bisericesc pentru aceasta: Biserica Ortodoxă a Americii – tot din cauza numelui- nimeni nu o recunoaşte în afară de Patriarhia Moscovei, dar toate Bisericile slujesc cu ea. De ce să fie arşin (standard) dublu când este vorba de BOM? Deci, dacă vrem putem să acceptăm şi o soluţie temporară a problemei, iar astfel de soluţii provizorii, evident, sunt cunoscute şi din exemplele lumeşti şi din cele bisericeşti. În cazul de faţă acest lucru ar însemna că Episcopii celor două Biserici ar putea să slujească împreună pe baza înţelegerii de până acum, iar problema cu numele să se soluţioneze conform hotărârii pe care o vor aduce ţările implicate sau comunitatea internaţională. Şi astfel noi, ca Biserică Unică nu ar trebui să avem nimic cu acea problemă. Tot aşa putem să ne înţelegem în ceea ce priveşte folosirea numelor noastre bisericeşti de bază în comunicaţia noastră reciprocă: Arhiepiscopia Ohridei, Patriarhia din Peki, Arhiepiscopia Atenei, etc. Dacă întâmplător, permitem statelor să soluţioneze problema, înaintea noastră ca Biserici - ferească Domnul - şi după aceea să rămânem rezidenţi, doar vom arăta că suntem bolnavi fără de nădejde.
Cu o liturghisire comună s-ar schimba în mod radical şi perspectiva din care se vede problema. Fiecare dispută bisericească arată mult mai înspăimântătoare decât este în realitate după întreruperea liturghisirii comune. Întreruperea este în esenţă şi problema principală. Aceasta este soluţie bisericească la neînţelegerile reciproce, mai ales datorită neputinţei de a birui singuri, fără Dumnezeu, dominaţia răului şi dezbinarea şi în noi şi dintre noi. Noi, de fapt, şi aşa slujim singuri sau coliturghisim şi ne împărtăşim în alte câteva Biserici Locale, însă de ce aceasta să fie în taină…? Deci, dacă iertăm, demonul care conduce acum evenimentele îşi va pierde puterea sa şi noi toţi vom învinge. Atunci şi oamenii ne vor recunoaşte că suntem ucenicii Lui Hristos şi Se va preamări Părintele nostru ceresc. Altfel, în ochii fiecărui om normal, acum, părem toţi foarte caraghios şi amărât…
Care este mesajul Domniei Voastre de Crăciun?
În timpul şi spaţiul haric al Sfintei Liturghii, Dumnezeu ne dăruieşte încă o dată să participăm la marea taină a Naşterii Lui Hristos, care trebuie să fie baza naşterii noastre duhovniceşti şi viaţă duhovnicească. Nu trebuie să pierdem aceste momente de revărsare de har Dumnezeiesc special, asupra întregii omeniri ci trebuie cu post şi rugăciune după putere, cu împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi cu spovedirea păcatelor propriii să ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Lui Hristos, ca unică pecete şi garanţie a participării noastre în viaţa Dumnezeiască.
„Hristos Se naşte, slăviţi-L!”
